Aceasta este o poveste despre pasiunea pentru frumos, o poveste ce începe în copilărie (acolo unde încep toate poveștile…).
Povestea începe cu mine copil – un copil puțin ciudat și nefiresc de melancolic, distrat mai degrabă de desen și citit, decât de jocurile cu alți copii. Dar ceea ce pentru mine însemna distracție, pentru adulții din jurul meu însemna potențial și talent. Așa că am ajuns, împinsă de ai mei, încă din anii de gimnaziu la Liceul de arte plastice N. Tonitza, unde am și absolvit cu o diplomă de atestat în artă decorativă (deși mama și-ar fi dorit grafică!). După un moment de rătăcire în care am cochetat cu ideea de a face medicină veterinară, am revenit cu capul în nori și am ales arhitectura. Am terminat Universitatea de Arhitectură și Urbanism I. Mincu, și am descoperit că am cea mai frumoasă meserie din lume! Lucrez cu lucruri frumoase și fac lucruri frumoase pentru oameni frumoși.
Toți acești ani de studiu se regăsesc în tot ceea ce sunt și fac azi. Anii de creație liberă și visătoare din Tonitza sub îndrumarea unor artișți consacrați, sunt acum o fundație sănătoasă de “gândire estetică”, având la bază principii ale esenței artei. Dar mai presus de asta, anii aceia au născut adânc în mine o nemărginită sete și curiozitate de a căuta frumosul în toate lucrurile care mă înconjoară, iar asta este ceea ce mă face să-mi doresc să folosesc mereu materiale neconvenționale, să scot la lumină frumosul din lucrurile banale. Mai târziu arhitectura a adus ceea ce lipsea: procesele aplicate, gândirea practică și, mai mult decât orice, a scos la iveală perfecționista din mine – a dat o portavoce acelui glas timid care îmi spune mereu “se poate mai bine”.
O idee care m-a căutat mai mult decât am căutat-o eu.
Ideea care a pornit dintr-o nevoie și o experiență personală cu propriile lumânări de nuntă, ale căror flori s-au uscat, inevitabil, și pe care mi-a fost jenă să le duc ofilite și triste la “scosul la biserică”. Așa că le-am desfăcut florile și le-am decorat în pripă, cu o seară înainte, cu ce aveam prin casă. Uriașă mi-a fost mirarea când, la plecarea de la biserică, câțiva nuntași au vrut să se fotografieze cu lumânările noastre în fața bisericii. Le-am explicat politicos că nu sunt lumânarile mirilor care i-au invitat acolo, dar au zis că nu îi interesează, că fac poze pentru că sunt foarte frumoase. Modestă din fire, n-am băgat de seamă decât când o cunoștință a văzut lumânările mele și a vrut unele identice pentru propria nuntă. Și n-am scăpat până n-am făcut prima pereche de lumânări, cu ceva emoții (deși cred că “panică incontrolabilă” ar descrie mai bine trăirile mele).
Așa mi-am dat seama că există o reală nevoie de a schimba modul în care decoram lumânările pentru evenimente. Îmi doresc să nu mai privim sub un atribut atât de punctual și trecător evenimentele importante din viețile noastre. Fie că vorbim despre nuntă sau botez, ele nu sunt doar instantanee, nu e vorba despre o ceremonie, o seară sau o noapte – ele reprezintă un nou început. Un început de poveste. Cel mai adesea după ce s-au uscat florile, lumânările sunt “dezbrăcate” și “puse bine” până ajung să incomodeze destul de tare încât se aruncă; în ciuda a ceea ce îți spune preotul, că “ar fi bine să le mai ardeți din când în când… la aniversări sau alte momente importante”, căci ele au o simbolistică cu totul aparte.
Abia aici ajung la intenția mea: vreau ca lumânările tale să nu ajungă niciodată să fie “puse bine”. Vreau să le transform în obiecte decorative care nu se învechesc și nu se strică, care arată mereu ca în prima zi, și pe care să le poți ține la vedere, să-ți împodobească spațiul în care locuieșți, căminul pe care îl construiești. Vreau ca atunci când vin cunoscuți în vizită să ai prilejul să povestești iar și iar despre evenimentul acela atât de special, despre începutul familiei tale. Să-l păstrați mereu în culori vii în amintire. Și cine știe, poate veți mai avea un ciot de lumânare de ars și la nunta de aur!
Cât despre botez, aș vrea ca cei mici să regăsească atunci când cresc, niște lumânări frumos decorate, vesele și colorate, care arată exact ca în ziua când ei au fost la prima lor petrecere.
De acolo mai departe, pentru că lumânările mele au stat în perechi în cutii, pe întuneric au apărut și mici pui de lumânări… lumânărele mărturii!
… și pentru că iubesc diversitatea și nu toți trebuie să ne căsătorim, m-am gândit că poate vor și burlacii convinși să se bucure de lumânările mele și am creat o gamă de lumânări decorative, și parfumate… cu parfum de burlăcie!… sau cu alte esențe consacrate, căci pot fi un cadou numa’ bun!
Spune-ți și tu povestea mai departe, în fiecare zi. Fă-o parte din viața ta!
